Pentru că cineva a ajuns pe blogul meu căutând "poze şobolani fără coadă", m-am gândit că ar fi bine să postez un şobolan fără coadă.
acum 1 oră
19 noiembrie 2009
Un pic ciudat
18 noiembrie 2009
Buba Alice
Acum ceva ani, mi-au aparut nişte bube pe mâini. Am aşteptat să treacă de la sine, dar nu s-a întâmplat aşa. M-am dus la spital, doctorul s-a uitat la ele şi nu a zis nimic. A scris pe o foaie numele bubei dar nici până în ziua de azi n-am reuşit să descifrez mâsgălitura aia. Mi-am uns mâinile cu alifiile prescrise, iar buba a dispărut treptat. Peste câteva săptămâni şi-a făcut din nou apariţia, tot aşa... treptat. Am îngrijit-o încă o dată, a trecut şi a reapărut.
M-am dus din nou la un (alt) dermatolog. După ce a analizat-o un pic, i-a dat un nume pe care mi-e greu să-l rostesc, iar pe reţetă mi-a prescris alte doua creme. Cu una m-am dat dimineaţa, cu alta seara, buba a trecut dar... surpriză: A revenit!
M-am dus la un doctor homeopat. Mi-a dat să beau cateva ceaiuri şi mi-a înşirat o listă cu lucrurile pe care n-am voie să le mănanc. În lista asta era trecuta şi ciocolata. Am băut ceaiurile, n-am mâncat nimic din cele interzise. Nimic înafară de ciocolată. Buba n-a trecut.
Vara e singura perioadă în care mâinile mele nu mai seamănă a membre de dinozaur. Soarele, marea, caldura şi vacanţa se pare că îi fac rău. Se usucă şi cade.
Chiar dacă a trecut atâta timp de când o am, nu pot să spun că m-am obişnuit cu ea. E urâtă, enervantă, câteodată doare, se înroşeşte la frig, mă încurcă, mă face să-mi ascund mâinile şi are o superpersonalitate. Unii mă întreabă dacă m-am lovit, unii dacă m-am fript, alţii daca se ia. Toată lumea vrea să afle ce e aia... Eu am hotărît să-i spun Buba Alice.
M-am dus din nou la un (alt) dermatolog. După ce a analizat-o un pic, i-a dat un nume pe care mi-e greu să-l rostesc, iar pe reţetă mi-a prescris alte doua creme. Cu una m-am dat dimineaţa, cu alta seara, buba a trecut dar... surpriză: A revenit!
M-am dus la un doctor homeopat. Mi-a dat să beau cateva ceaiuri şi mi-a înşirat o listă cu lucrurile pe care n-am voie să le mănanc. În lista asta era trecuta şi ciocolata. Am băut ceaiurile, n-am mâncat nimic din cele interzise. Nimic înafară de ciocolată. Buba n-a trecut.
Vara e singura perioadă în care mâinile mele nu mai seamănă a membre de dinozaur. Soarele, marea, caldura şi vacanţa se pare că îi fac rău. Se usucă şi cade.
Chiar dacă a trecut atâta timp de când o am, nu pot să spun că m-am obişnuit cu ea. E urâtă, enervantă, câteodată doare, se înroşeşte la frig, mă încurcă, mă face să-mi ascund mâinile şi are o superpersonalitate. Unii mă întreabă dacă m-am lovit, unii dacă m-am fript, alţii daca se ia. Toată lumea vrea să afle ce e aia... Eu am hotărît să-i spun Buba Alice.
16 noiembrie 2009
Nu-mi place să dorm singură
Adormi. Eu am aţipit deja. Tresari şi mă trezeşti. Te întreb dacă ai tresărit, doar aşa ca să nu crezi că dorm. Aţipesc din nou. Visez că merg pe o apă îngheţată, alunec şi tresar. Te întorci, mă iei în braţe şi se face cald.
Tu dormi, eu dorm. În noi se trezeşte o senzaţie de bine. Era bine şi înainte să ne fure somnul, dar acum, chiar dacă dormim, ştim că e din ce în ce mai bine. Ne foim, ne întoarcem de pe o parte pe alta, visăm, uităm şi ne pipăim cu ochii închişi.
Spre dimineaţă ne punem din nou pe visat. Primul care se trezeşte povesteşte ce-a văzut. Se făcea că eram undeva, era ca şi cum aş fi fost altcineva, într-un loc mişto, vorbeam limbi pe care nu le cunosc şi erai tu acolo.
Ne întindem. Facem cort din pătură până ne amorţesc mâinile şi picioarele. Ne aşezăm capetele pe aceeaşi pernă şi vorbim numai tâmpenii. Ni se face poftă de ceva dulce şi îmi aduc aminte că a mai rămas ceva din ciocolata de ieri. Mâncăm. Imi aduci un pahar cu apă şi uite aşa începe ziua.
Tu dormi, eu dorm. În noi se trezeşte o senzaţie de bine. Era bine şi înainte să ne fure somnul, dar acum, chiar dacă dormim, ştim că e din ce în ce mai bine. Ne foim, ne întoarcem de pe o parte pe alta, visăm, uităm şi ne pipăim cu ochii închişi.
Spre dimineaţă ne punem din nou pe visat. Primul care se trezeşte povesteşte ce-a văzut. Se făcea că eram undeva, era ca şi cum aş fi fost altcineva, într-un loc mişto, vorbeam limbi pe care nu le cunosc şi erai tu acolo.
Ne întindem. Facem cort din pătură până ne amorţesc mâinile şi picioarele. Ne aşezăm capetele pe aceeaşi pernă şi vorbim numai tâmpenii. Ni se face poftă de ceva dulce şi îmi aduc aminte că a mai rămas ceva din ciocolata de ieri. Mâncăm. Imi aduci un pahar cu apă şi uite aşa începe ziua.
Suntem copiii netului
@linka, bere, tastaturi, un monitor imens, vorba multa cu rost, @lika, pedofil, blog, subiecte, idei, "You don't know me, but I know you", Polonia, net, identitate, minciună, umor, @linka, cititori înfometaţi, decizii, adevăr, telepatie, texte, dimineaţă, @lika, web, backspace, metafore, germană, vizitator, celebritate, @linka.Cine e până la urmă @linka?
Am văzut aseară la Bulandra piesa "Suntem copiii netului". Mi-a plăcut tare mult. Daca vrei s-o vezi şi tu, mergi la Bulandra în seara asta la 20:00.
15 noiembrie 2009
13 noiembrie 2009
Mai bine ar ninge
Când e frig afară şi soarele e pe cer, îmi vine ori să trag norii peste soare, ori să mă închid în casă şi să trag jaluzelele peste geam.
10 noiembrie 2009
Unu, doi! Unu, doi!
Am observat că oamenii merg ca nişte pinguini atunci când e aglomeraţie şi se strecoare în acelaşi loc printr-un spaţiu strâmt. Se leagănă dintr-o parte în alta şi înaintează cu paşi mărunţi. Par nerăbdători, nu au stare, se uită în stânga şi în dreapta, iar atunci cînd nu mai pot înainta tot nu se opresc din legănat. Fac asta când se urcă în liftul de la serviciu, când folosesc scările rulante de la metrou, când intră la teatru sau la concert, sau când urcă într-un autobuz aglomerat. Se grăbesc pe loc. Se agită şi se comportă ca şi cum nu s-ar agita. Vor să pară foarte relaxati şi răbdători, dar în jurul lor pluteşte tensiunea înghesuielii. Se leagănă entuziasmaţi şi stau pregătiţi pentru urmatorul mini-pas.
Îmi place să-i privesc de la distranţă. Sunt oarecum amuzanţi. Pinguinii însă, sunt mult mai naturali.
Îmi place să-i privesc de la distranţă. Sunt oarecum amuzanţi. Pinguinii însă, sunt mult mai naturali.
08 noiembrie 2009
Cand e somnul mai dulce
În casa cu pereţii albi şi cu ferestrele cât casa, trăieşte un bătrân. De ceva ani, în fiecare dimineaţă, vede cum se crapă de ziuă. Îi pare rău că nu se mai poate trezi la fel ca altă dată, să deschidă ochii şi să găsească lumină în fiecare colţ al dormitorului. Nu înţelege de ce bătrâneţea i-a furat somnul pe care l-a iubit cel mai mult.
Acum adoarme când e întuneric şi se trezeşte în întuneric. Se trezeşte atunci când magazinele sunt închise, când tarabele din piaţă sunt goale şi când tramvaiele abia ies din depou. E nevoit să asculte liniştea, să vadă începutul de zi şi să aştepte ca oraşul să se trezească.
Când se scoală din pat nici nu-i mai vine să se spele pe faţă. Îşi freacă ochii, bea un pahar cu apă, bântuie din baie în bucătărie, din bucătărie în dormitor, mai suflă praful de pe o carte, mai aranjează lucrurile pe birou şi se opreşte.
Oftează şi aşteaptă.
Acum adoarme când e întuneric şi se trezeşte în întuneric. Se trezeşte atunci când magazinele sunt închise, când tarabele din piaţă sunt goale şi când tramvaiele abia ies din depou. E nevoit să asculte liniştea, să vadă începutul de zi şi să aştepte ca oraşul să se trezească.
Când se scoală din pat nici nu-i mai vine să se spele pe faţă. Îşi freacă ochii, bea un pahar cu apă, bântuie din baie în bucătărie, din bucătărie în dormitor, mai suflă praful de pe o carte, mai aranjează lucrurile pe birou şi se opreşte.
Oftează şi aşteaptă.
06 noiembrie 2009
03 noiembrie 2009
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
